Abuzuri

8 Martie 2013

… din seria : La Tâncăbești, cand “lumea strâmbă” își trage apa la picioare! …

Jurnalul de IlfovEpisodul 3

Postat la: 01.03.2013 10:01Jurnalul de Ilfov

de Eugen Dichiseanu

Doi fraţi adună natura în adăpostul laculuiParfenii de la Tancabesti

Parfenii de la Tâncăbești

Vlad şi Ovidiu. Li s-a dus vestea. Pe fraţii Parfene îi ştie de-acum o puzderie de lume, în ţară şi dincolo de ea. Chiar dacă mâine ar dispărea în alt colţ de pe pământ, cred că ar avea toate şansele să le rămână numele legat de locul de aici. Și de lac. La fel ca ”Hanul lui Manuc”, „Oraşul lui Bucur”, „Moara lui Asan”, „Crângul lui Bot”, „Valea lui Mihai”, „Dealul lui Ţugulea” şi câte or mai fi.

Episodul de astăzi adună câteva dintre motivele care pot să confirme această rânduială de memorare a locurilor. Ce au făcut ei pentru asta? De unde au apărut aceşti fraţi? Veți citi, de aici încolo. Deocamdată aflaţi despre un dar al naturii, apărat cu înverşunare de ei.

Fabrică și mediu curat, deopotrivă!

Ai zice că sunt două elemente incompatibile. E aproape de necrezut ca o uzină şi un colţ de natură autentică să coexiste, fix în acelaşi loc. Şi să funcţioneze din plin, optim, fiecare cu legile lor. Pe de o parte, cu randament şi profit tipic capitaliste, dar, pe de alta, fără să afecteze ecosistemul. Dimpotrivă. Să îl întreţină, să îl cultive, îmbogăţindu-l. Iar asta, mai ales într-o ţară sărăcită, care îşi drămuieşte resursele de bani în primul rând pentru existenţa pe termen scurt, imediată. Unul din efectele năucelii din tranziţie.

Concret: uzina şi natura neatinsă există, cu adevărat. În acelaşi punct geografic. Este „fabrica de peşte”, sau, altfel spus, ferma piscicolă de la Tâncăbeşti.

Greul nu e singur

Pentru Vlad şi Ovidiu, marile dificultăţi au început când s-au hotărât să gospodărească totul, într-un sistem birocratic ca al nostru, pe care nu-l interesează decât câş­tigul, fără să se implice, fără fonduri, fără să-şi protejeze proprietatea măcar prin asistenţa organizaţională, juridică sau de orice alt fel.

Într-o imagine realistă, adaugaţi la toate astea brambureala stufărişului de legi. O sită spartă ce lasă loc arbitrarului, abuzurilor şi atacurilor speculante, rapace ale investitorilor imobiliari. Vânătorii de terenuri. Ai noştri sau de oriunde din lume. Apoi, ataşaţi-i pe mincinoşi sau proşti. Peste astea, corupţii pun capac la toate.

Eternul început, tata

De fapt, cine sunt fraţii Parfene? Ce îi mână? Ce vor? Cu cine se luptă? Cum a început totul şi de când? Care este istoria lor și ce confirmă pentru ei?

Povestind despre viaţa lor, îl poţi cita oricând ori pe Vlad, ori pe Ovidiu, fără grija nominalizării spuselor lor, ca şi cum ai fi dialogat numai cu unul. Cu oricare dintre ei. Adică fraţi în gânduri, planuri, stăruinţe. Firesc, toate comune.

S-au născut “repede”, la 11 luni unul de altul. Vlad a fost primul. Mama, de 70 de ani şi tatăl trăiesc împreună cu ei şi nepoţii. Fraţii au aproape 50 de ani. Îşi spun „prunci de barcă”. Apa le-a fost terenul pe care şi-au jucat copilăria, în preajma lacurilor din Ilfov.

Ion, tatăl lor are acum 76 de ani. În tinerețe, comuniştii i-au dibuit severitatea şi rigoarea de bun administrator. Piscicultura a fost cea care i-a consacrat renumele. El a creat toate lacurile de pescuit de la Baloteşti, Moara Vlăsiei, Crevedia, Buftea, Snagov, Săftica. Îl socoteau „mână de fier”, cel mai potrivit om să stăvilească braconierii, săteni sau nu, în toate locurile pe unde l-au trimis. Oamenii îl porecliseră cu respect, unii cu teamă „rechinul mare”. Hoţii de peşte îl ştiau de frică. Zeci de ani a trudit şi le-a mulţumit aşteptările mai marilor lui, cu vârf şi îndesat. Ultima mutare a fost la Tâncăbeşti. Era prin ’84.

„N-apucai să deschizi gura”

Amintirile se ivesc depănate, ca dintr-un ghem strâns de memoria proaspătă a copilăriei. „Tata era un om drastic, neiertător cu furtişagurile. Când a venit el la Tâncăbeşti, ziua, lacul era al Întreprinderii „Pescarul” Bucureşti iar noaptea era al pungaşilor.

Paznicii îşi făceau ron­dul pe marginea lacului. Unii locuiau aici, în curte. Dacă îi prindeau pe braconieri, îi alergau, îi băteau cu pietre, de s-ascundeau ăia pe sub bărci sau în stuf. Scăpau pe unde puteau. Treptat, treptat, tata a pus ordine. Dacă aveai tupeul să calci pe bec, n-apucai să deschizi gura. Ultimul cuvânt îl avea el. Nu conta pe cine avea în faţă”, zice Vlad.

“Uite tovule, legitimaţia!” „Și ce dacă? Tot nu e voie!”

Înainte de ’89, permisele de mahări de la partid, legitimaţiile cu dungă roşie, bileţelele de voie de la miniştri sau activişti erau purtătoare de privilegii şi putere. Astea erau vremurile. Altfel nu puteau pescui.

Totuşi existau oprelişti. Prima era Ion Parfene. Ovidiu îşi aminteşte: „tata era neînduplecat. El nu ştia decât aşa: n-ai dreptul să iei puiet, n-ai voie să iei reproducători. Aşa a întors el lacurile de la o stare jalnică la abundenţă.

Cele mai bune rezultate le-a avut până în ’90. “Pescarul” Bucureşti nu numai că pescuia ci şi vindea produsele. Sute de tone anual. Era o întreprindere piscicolă mare, bine organizată.

După asta, statul n-a mai băgat bani şi a început să decadă totul în jur. Mult timp a lucrat şi trăit din ce chivernisise, de la an la an. Avea producţie mai mică, dar n-o dădea pe toată la vânzare. Îşi păstra rezerva puterii de reproducere e ecosistemului acvatic”.

Primii ţăruși ai “proprietăţii”

La un moment dat, a apărut forma de privatizare prin libera asociere a societăţilor cu capital majoritar de stat. La “Pescarul” au avut drept de preempţiune lucrătorii de acolo, cei care munciseră exclusiv pentru stat. Aşa au reuşit să ia Parfenii primul contract de asociere în participaţiune, pe 10 ani. Condiţia de bază? Banii!

Trebuiau să achite în avans o cantitate estimată la 25 de tone de peşte ca fiind existentă în lac, la semnarea contractului. Au plătit. Au pornit la treabă.

Se-ntâmpla prin ’98.

După un an SC “Pescarul” Bucureşti s-a divizat, lor ramânându-le magazinele, iar “Piscicola” Ilfov, nou înfiinţată a luat lacurile, cu sediile de fermă. A urmat cam aceeaşi perioadă, când a intervenit un alt contract, respectiv cumpărarea dreptului de folosinţă a lacului şi a zonei de protecţie.

La fel ca în primul contract, unde se preciza că lor le revine: administrarea luciului de apă şi a zonei de protecţie care, conform Legii Apelor era atunci de 5-6 m.

Aşadar, în 1999 fraţii Parfene au cumpărat acest drept. Lucru foarte important, după cum vă veţi desluşi ulterior pe întreg parcursul acestei anchete serial.

Par bâlbâieli. De fapt, sunt interese birocratice

Ovidiu afirmă în continuare: “După toate astea, Tâncăbeşti 1 ne-a ramas în leasing pe 5 ani, cu clauza de vânzare.

În 2001, prin apariţia Legii 268, din 28 mai 2001 – privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului – “Piscicola Ilfov” a fost somată să predea către ADS toate terenurile pe care le deţinea în administrare şi de sub luciul de apă – mai puţin sediile de fermă.

Asta ca ADS să-şi treacă încă un obiect al muncii.

Şi a decis să întocmească un contract de concesiune către „Piscicola” şi „Piscicola” către noi. Cu alte cuvinte să mulgă mai mulţi de la un singur uger. Bun, au făcut-o şi pe asta. Numai că „Piscicola” n-a plătit nimic şi ADS-ul a hotărât să rezilieze contractul cu ea, pe motivul întemeiat că nu este bun platnic.

Acelaşi ADS a întocmit apoi contracte de concesiune direct cu agenţii economici care aveau deja contracte la zi, în derulare, încasând direct, fără intermediari, veniturile noastre de care bineînţeles erau siguri. Şi ne-au acordat dreptul de preempţiune. Perfect pentru ei, nici o spaimă. Pentru că noi aduceam veniturile”.

Alţi mulţi bani. “Distracţia” și munca, aceleași

Pentru contractele de concesiune, legea impunea sistemul următor: cei care au contracte în derulare şi au făcut dovada că au investit echivalentul a minimum 20 % din valoarea activului, beneficiază de atribuire directă.

Fraţii Parfene au trecut şi examenul ăsta.

Au semnat contracte de concesiune directă pentru Tâncăbeşti 2, pentru că îl cumpăraseră, iar pentru Tâncăbeşti 1, un contract de asociere. După ce au terminat leasing-ul imobiliar direct, au decis şi cumpărarea dreptului de folosinţă a barajului digului deversor, de la Călugăr, el reprezentând activul principal al oricărui lac de acumulare.

Transformarea contractului de asociere pentru terenul de sub luciul de apă, făcut cu ADS, a devenit acum un contract de concesiune, pe durata a 49 de ani.

„O mică paranteză”, intervine Vlad: „S-au cumpărat uzine, coloşi industriali cu 1 euro mp. Avicola de lângă noi s-a vândut cu mai puţin de 1 euro mp.

Ştiţi cât am plătit pentru barajul Tâncăbeşti 1? 120.000 de euro! Ştiţi pe câţi metri patrati ? 1 350.

Şi nu numai asta. În contractul nostru de concesiune avem o serie întreagă de obligaţii. Primele şi cele mai importante sunt cele pentru investiţii. În fiecare an, trebuie să facem dovada acestora, pe care le raportăm concendentului. Cu factură valorică achitată, cu proces verbal de recepţie a lucrarilor”.

“Așa am scăpat de necazul inundaţiilor”

Este adevărat. Când au năvălit apele între anii 2004-2007, datorită barajului de aici, consolidat, betonat de Parfeni pe banii lor, desigur înscrişi ca obligaţie de investiţii – zona aceasta a fost printre puţinele care nu au cedat. De fapt aceasta e şi menirea lui. Să regleze debitul de apă dintre cele două lacuri – Tâncăbeşti 1 şi 2.

Vlad adaugă: “Pe Valea Snagovului sunt peste 30 de acumulări de apă în văi naturale. Când am venit noi aici, barajul dintre Tâncăbeşti 1 şi 2, avea coronamentul, adică zona pe unde calci, lat de mai puţin de 1 metru.

Acum are între 12 şi 15 metri, e taluzat stânga-dreapta, lucrare de beton. Am investit foarte, foarte mult aici. Muncă, zile şi nopţi, cât despre bani, nu mai vorbesc”.

Carii pe care

La Tâncăbești au invadat pământul, nu lemnul.

Așa a început cu ade­vărat războiul. Parfenii sunt de partea salvării biodiversității și a ecosistemului de aici, pentru restabilirea legalităţii întocmirii actelor de fond funciar, pentru dreptatea pe care ştii că o ai, ştii că ţi se cuvine, ai plătit pentru ea, dar pe care n-o poţi obţine, în fapt.

E încleştarea cu cei mult avuţi şi protejati de acte false ale unor funcţionari corupţi. E de fapt subiectul îndelung al anchetei de faţă, care va continua multă vreme de aici înainte.

Criza încălcării zonei legale de protecţie a lacului de către rechinii imobiliari a avut semne timpurii. Ovidiu îşi aminteşte o mică parte din demersurile tenace, făcute constant, dar rămase până acum fără rezultat.

Totul se va tranşa în justiţie şi prin bună mediere.

De ambele părţi ale taberelor încleştate în conflictul unde Parfenii sunt victime, cu toată munca şi investiţiile lor de milioane de euro.

“Am avut lupte diverse, probleme cu vecinii, că ăştia erau primii, cei cu vilele, că noi aşa i-am moştenit. Vorbesc despre cei cu casele până-n apă, toată partea aia “corp vile”.

Am făcut copii după fiecare contract şi i-am lăsat fiecăruia câte un exemplar după tot ce aveam noi, spunându-le: domnule, de azi înainte suntem vecini, avem nişte sarcini, vrem să muncim în bune condiţii şi vrem să avem o relaţie de bună vecinătate cu toată lumea.

Nu vrem să ne certăm.

Unii au fost de înţeles. Ceilalți, nu! Că nu dom’le, nici vorbă, că ei au cumpărat pământ până-n apă”, zice Ovidiu.

În episoadele următoare veţi afla mai în amănunt cum s-au decis să reacţioneze cei din “lumea strâmbă” a celor care îşi trag apa la picioare, aşa cum i-am denumit generic pe noii proprietari, fuduli de banii şi puterea lor.

Le ştiţi numele.

Le-aţi aflat din episoadele anterioare.

Continuăm să le aţinem calea.

Antet-harta-baza.jpg

Va urma !

Multe alte detalii si in paginile urmatoare :